Contribuția clericilor ortodocși la Marea Unire

Contribuția clericilor ortodocși la Marea Unire (1 decembrie 1918)

 

Ziua Unirii nu este rodul unui eveniment spontan, ci al unui ideal împlinit, minuţios pregătit şi mult aşteptat. Ca orice eveniment important al istoriei neamului, şi Unirea tuturor românilor poartă amprenta Bisericii, prin reprezentanţii ei de seamă.

Participarea României la Primul Război Mondial a avut un scop clar și asumat de întreaga țară: Marea Unire. Aceasta s-a realizat în 1918, dar pentru ea au murit în jur de 1.000.000 de români. În armată, preoții militari au avut un rol vital.

Odată cu mobilizarea în vederea intrării în război, circa 250 de preoţi vor însoți armata pe câmpurile de luptă, fiecare regiment având un cleric numit „confesorul regimentului”. Pentru coordonarea activității acestora, s-a înființat Serviciul Religios, condus de Protopopul Constantin Nazarie, profesor la Facultatea de Teologie din București.

Dacă la începutul mobilizării unii dintre preoți comunicau Părintelui Nazarie că au fost întâmpinați cu întrebarea „Ce caută popa aici?”, după intrarea în război situația s-a schimbat radical. Datorită comportamentului lor, datorită însuflețirii și păcii sufletești pe care le-au adus în rândul ostașilor, pe toată durata războiului, conducătorii armatei și ai statului au înțeles că preoții în armată nu sunt doar utili, ci sunt strict necesari și că locul lor, de păstori sufletești, este în mod firesc în mijlocul fiilor duhovnicești, mai ales în momente atât de dificile.

La 10 aprilie 1918, generalul Constantin Prezan, însărcinat cu comanda Armatei Române, spunea: „Preoții și-au făcut mai mult decât datoria și este o cinste pentru cler, care, alături de ostași, a dat mai mult decât i-am cerut noi pentru Țară și Neam”. Alături de ei, circa 200 de călugări și călugărițe din diferite mănăstiri din Moldova au făcut pregătire prin Crucea Roșie și au fost încadrați în sistemul sanitar al armatei. În mai multe mănăstiri au fost amenajate orfelinate și spitale.

Preoții au slujit Sfânta Liturghie, au spovedit și au împărtășit, au înmormântat pe cei căzuți în luptă sau răpuși de boli, au îmbărbătat cu timp și fără timp, dar au fost și cei care au ținut cursuri, au suplinit doctori, farmaciști, învățători, au deschis școli și orfelinate, au explicat ostașilor și românilor din Transilvania și din Basarabia istoria românilor, au întreținut cultul pentru eroii care și-au dat viața pentru țară și neam.

În jur de zece dintre ei s-au jertfit alături de ostași. Între ei: preotul Belizarie Popescu, din Mereni (Constanța), mort în lupta de la Turtucaia, în 1916, preotul Nicolae Armășescu, din Tomșani (Vâlcea), înmormântat cu onoruri la cimitirul Ghencea, preotul Ștefan Ionescu-Cazacu din Olt, căzut la Mărășești cu crucea în mână, mână care a fost aflată întreagă când i-au fost mutate osemintele în cripta „Bisericii Neamului” de la Mărășești, în 1926, D. Bârlogeanu, din Regimentul 51/52 Infanterie, Ionescu Ștefan, din Regimentul 3 Infanterie, Rătescu Ion, din Brigada 2 Roșiori, preotul I. Cerbulescu, de la Spitalul Evacuare Nr. 1, preotul C. Gibescu, de la Ambulanţa Diviziei 1 Infanterie. Alți preoți au căzut prizonieri, pentru că au întârziat cu pansarea răniților, îngrijirea muribunzilor sau îngroparea soldaților.

Prețuirea deosebită acordată preoților militari a dus, în 1921, la emiterea Legii pentru organizarea clerului militar și organizarea Episcopiei Armatei. Ministrul de Război, generalul Ioan Rășcanu, scria în motivarea ei: „Armata noastră, care a luptat în condiții extrem de grele, cunoscute îndeajuns de domniile noastre, grație pregătirii ei sufletești a putut să înfrunte cele mai grele timpuri și să treacă neatinsă pe lângă flagelul teribil al bolșevismului, care a prins în focul său și a mistuit formidabila armată rusească. Această pregătire sufletească este de netăgăduit că în mare parte își are obârșia în sentimentalele religioase cu care a fost înzestrat românul în toate timpurile și care l-a ajutat și salvat în timpurile de restriște. Sentimentul religios a fost veșnic cald în sufletul soldatului nostru, căci preoțimea militară, care a însoțit armata în tot timpul războiului, a fost mai presus de orice laudă și, ca adevărați apostoli, preoții nu au părăsit un moment postul lor sfânt și de onoare, ajutând ofițerimea spre a putea duce la glorie trupele noastre”. Episcopiei Armatei va desființată în 1948 de către regimul comunist.

Iată câteva mărturii ale preoților sau despre activitățile preoților în război:

Sfânta Liturghie

 

„Trupa era coborâtă din munți pentru un repaus. Comandantul nostru, care ținea ca sărbătoarea Învierii să fie prăznuită cu toată pompa, a dat ordin să se facă, pe o pajiște verde de pe malul drept al pârâului Cașin, un umbrar de crengi de brad. Punct la orele 12 noaptea, tot umbrarul a fost înconjurat de soldați și ofițeri, iar în mijlocul lor, masa pentru serviciul divin. Corul ofițerilor a cântat destul de frumos, cum făcuse de altfel și în Vinerea Mare, la biserica din sat… Înălțătoare sărbătoare, făcută la miez de noapte, în mijlocul naturii, când omul este mai aproape de Dumnezeu ca oricând!”.

(Pr. Cicerone Iordăchescu, Confesorul Regimentului 4 Vânători, Sfintele Paști, 1917)

„Preotul N. Hodoroabă, de la Brigada 10 Artilerie, de sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului a anului 1917, chiar în toiul luptelor, a adunat soldații într-un ogor cu păpușoi la Pufești, pe malul Siretului, i-a așezat în genunchi pentru a nu fi descoperiți și a săvârșit Sfânta Liturghie.

În timpul slujbei încep a șuiera pe sus șrapnelele care se sparg la 40–50 de metri. Soldații nu o rup la fugă, ci se tupilă jos și nu pleacă niciunul până nu s-a terminat rugăciunea”.

„Am putut să mă conving că oficierea Sf. Liturghii în fața bolnavilor, lângă patul lor de suferință, are un mare și binefăcător efect sufletesc, fiecare știind că pentru sănătatea lui se oficiază Sf. Liturghie acolo, lângă dânsul! Dacă bolnavii au fost mișcați sufletește, apoi țin să mărturisesc că nu mai puțin am fost și eu, oficiind pentru prima dată în viața mea de preot în mijlocul a vreo 400 de răniți, din care aproape jumătate au stat culcați, rănile nepermițându-le nici o mișcare”.

(Pr. V. Ursăchescu, Confesorul Spitalului de Evacuare Nr. 7, 15 august 1917)

În timpul luptelor

„Iubiții mei ostași! Voi sunteți cinstea și fala neamului românesc, de acest război este legat prezentul și viitorul neamului românesc și al copiilor noștri. Privirile tuturor se îndreaptă asupra voastră. La voi privește acum întreg neamul românesc, la voi privesc acum femeile, copiii și părinții voștri, la voi privește acum bunul Dumnezeu care e nădejdea tuturor. Țara așteaptă de la voi biruințe, în voi curge sânge de viteji. Sunteți voinici, aveți cu voi pilda strămoșească, aveți binecuvântarea părinților voștri, aveți îndemnul soțiilor și copiilor voștri, aveți priceperea comandanților voștri, aveți și ajutorul lui Dumnezeu. Privirile voastre să fie tot înainte, căci a da înapoi va fi o mare rușine pentru voi, va fi plângere și jale și vom fi disprețuiți, în primul rând, chiar de dușmanii noștri.

Deci, înainte cu Dumnezeu, căci mâna Lui cea tare și puternică e cu voi și va face din dușmani așternut picioarelor voastre. Binecuvântarea Domnului să fie cu voi. Să trăiți, iubiții mei!”

(Pr. Gheorghe Voicu, Confesorul Ambulanței Diviziei a 9-a, 5 noiembrie 1916)

 

„Acum în urmă, spre sfârșitul lunii iulie, divizia noastră având a se împotrivi dușmanului în regiunea Cosmești-Mărășești, s-a făcut multă moarte și prăpăd, căci oastea noastră, îndârjindu-se, a stat la luptă cu tot trupul și sufletul ei. În seara zilei de 1 august, vrăjmașul, îndoindu-și puterile și aruncându-se asupră-ne cu foc, fier și fumuri înăbușitoare, a stropșit biata noastră oaste pe loc, îngropând-o în șanțurile dărâmate.

Cu acea ocazie, un capăt al șanțului în care mă adăposteam, fiind atins, mi-a acoperit și sfârtecat geanta cu Sf. Antimis, cutiuța cu Sf. Împărtășanie și carnetele de identitate ale soldaților și corespondența. Deși trupe proaspete au sosit, izgonind pe dușman și reocupând iarăși poziția, n-am mai putut afla decât bucăți răzlețe și sfărâmate de obuz din ceea ce pierdusem.

De aceea, Reverendissime Părinte Protoiereu, având neapărată trebuință de un nou Sf. Antimis, vă rugăm să binevoiți a interveni spre a mi se transmite un altul. E mare lucru serviciul divin aici, între ostași. Te crezi transportat cu duhul în vechile vremuri creștine, prin răcoarea catacombelor, iar ostașii nu mai sunt niște chipuri comune, ci sfinții neamurilor de glorie creștină. Aici și acum, ca niciodată n-am fost mai buni creștini, căci providența divină lucrează efectiv și continuu.”

(Preot Spiridon Măndescu, Confesorul Regimentului 9 Infanterie Râmnicu-Sărat,
22 septembrie 1917)

În spitale

„Prezentându-mă la Regimentul 21 în ziua de 7 martie a.c., primele cuvinte cu care m-a întâmpinat comandantul, col. Gorski, au fost acestea: «Părinte, suntem într-o stare nenorocită, avem peste 600 de bolnavi și în fiecare zi ne mor câte 5-6 oameni; fii binevenit între noi și te rugăm să ne dai tot concursul pentru combaterea bolilor contagioase».

De multe ori, când medicii și infirmierii unității cădeau bolnavi, doar preotul, cu cunoștințele pe care le dobândise, rămânea să îngrijească pe cei în suferință”.

(Pr. I. Mușețeanu, Confesorul Regimentului 21 Infanterie, 24 iunie 1917)

„La început m-am silit să înțeleg sufletele ostașilor, mediul în care opera și scopul operațiunilor, pentru ca lucrarea mea să fie cât mai folositoare. Nu voi uita niciodată în viață privirile pline de suferință ale răniților și bolnavilor întinși la rând pe paturi în marile barăci de scânduri, care îmi cereau cuvântul dumnezeiesc pentru alinarea durerilor și întărirea nădejdilor zdruncinate de slăbiciune, cum nu voi uita nici privirile întrebătoare și scrutătoare în a afla adevărul dumnezeiesc al voinicilor de la regiment, care, trecând prin atâtea ispite, voiau să înțeleagă rostul pentru care trebuiesc să țină strâns încă prăselele armelor”.

(Pr. Iosif Comănescu, Confesorul Regimentului 2 Vânători „Regina Elisabeta”, 27 martie 1919)

Jertfirea vieții

 

„Comandantul Diviziei a 2-a P.A. Ordin de zi nr. 192,

În noaptea de 18-19 decembrie 1917, Regimentul 3 Infanterie a făcut o incursiune în tranșeea inamicului. A luat parte la aceasta și preotul regimentului, anume Ionescu Ștefan Cazacu, și ca un adevărat părinte, a îmbărbătat ostașii, făcându-i să lupte în credința lui Dumnezeu, pentru mântuirea neamului și dezrobirea pământului strămoșesc. A fost rănit de obuzele inamicului, care i-au cauzat moartea, dându-și sfârșitul în ziua de 1 ianuarie 1918. A murit moarte de erou, acest stâlp al Bisericii creștine, la postul și lângă copiii sufletești pe care îi întreținea în credința către Dumnezeu, Țară și Rege. Pentru calitățile sale sufletești și frumoase însușiri părintești. Îl dau pildă de patriotism tuturor din divizie și cu toți să-i jurăm „Răzbunare”.

Acest ordin de zi se va citi ofițerilor și trupei subordonate. Dat la Postul de comandă al Diviziei 2, astăzi 29 ianuarie 1918. Comandantul Diviziei a 2-a, General I. Vladescu”

Dascăli ai jertfelniciei

[…] Am oficiat, în prezența trupei și ofițerilor corpului, parastas pentru morții căzuți la Albești, în acele lupte crude, și am spus cele ce urmează:

„Iubiți ostași! Astăzi ne-am îndeplinit o datorie frățească. Astăzi am înălțat rugăciunea către cel Atotputernic pentru sufletele camarazilor noștri căzuți pe câmpul de luptă pentru întregirea neamului românesc. Ei au îndeplinit cea mai mare poruncă Dumnezeiască: din dragoste și-au dat viața pentru frați.

Iubiții mei! De moarte nimeni nu scăpa, căci moare săracul, bogatul, împăratul, ostașul, tânărul, bătrânul, cel fericit și amărât. Cei ce mor la vetrele lor mor mulțumiți că în ceasul morții nu sunt singuri, ci înconjurați de rude și prieteni, sau nemulțumiți ori plângând după bunătățile pe care le lasă în urmă și neavând fapte mari; odată cu ducerea lor se stinge și pomenirea lor. Nu tot așa e cu ostașul, el e plâns de întreaga tara, numele lui e scris în istoria țării și pomenit la sfintele slujbe și sărbători naționale, între binefăcătorii neamului. Datori suntem cu toții să ne plecăm frunțile în fața acestei pilde a camarazilor noștri. Să le făgăduim aici, în sfânta biserică (!) că le vom urma bravura și că vom duce mai departe lucrul început de ei, îl vom duce până la victorie. Onoare lor! Ferice de sufletele lor! Cu toții să zicem: Dumnezeu sa-i ierte, iar noi, cu Dumnezeu înainte până la victorie”.

A noastră va fi izbânda, căci nu mergem să luam dreptul altuia, ci să luptăm pentru apărarea pământului nostru strămoșesc și pentru dezrobirea fraților noștri și să facem o Românie Mare, așa cum au dorit-o părinții noștri și cum o dorim și noi. Dumnezeu e cu noi. Și acum, cu mine ridicând ochii spre cer, să ne rugăm: Doamne, Doamne auzi-ne în ceasul acesta. Ascultă glasul nostru de ajutor și strigătul de suferință al fraților noștri subjugați. Noi nu cerem, Doamne, decât ceea ce e al nostru, iar ei cer de la tine, Părinte al îndurărilor, liberarea lor de sub jugul străin. Ajută-ne, Doamne, să dobândim. Dumnezeu să vă binecuvânteze și să fie cu voi. Să trăiți iubiții mei!”.

Adevărați apostoli, mai presus de orice laudă

 
„Preotul Bejenaru V. – de la [Regimentul] 1 Grăniceri, s-a prezentat la regiment cu un patriotism pe care nu-l discută ci îl pune în aplicare printre soldați. Sfaturile sale aveau efect imediat, el știa să apară sub impresia faptelor, pentru că le simțea. În fața greșelilor, era dojenitor, aspru, și expunea gravitatea așa de bine, că pedeapsa morală era hotărâtoare, insuflând virtutea. În luptele cele mai grele trupa și ofițerii l-au văzut în mijlocul lor. În momente critice a dat ajutor medicilor regimentului; cu vorba lui ușura durerile răniților. Dacă regimentul și-a căpătat renume, desigur în mare parte se datorează preotului Bejenaru, și dacă ceea ce el a făcut pentru trupă este comun, cred însă, că influența ce a avut asupra ofițerilor caracterizează cu totul superioritatea lui. Datorită felului nostru de viață trebuie să recunoaștem că în general ofițerul nu este prea mult atașat de biserică; preotul însă pe nesimțite ne-a apropiat de biserică si acolo prin slujba splendidă ce oficia ne îngenunchea. Prin predici făcea educația virtuții ofițerilor, reușind cu mult succes a îndrepta obiceiuri și a înlocui principii care, desigur, nu datorită lor erau contrarii principiilor morale. (maior Dimitriu). Preotul a fost lângă mine în gloanțe, în obuze, pretutindeni. Este un om extraordinar, adevărat apostol al tuturor frumoaselor credințe. (colonel Cantacuzino).”

„A ajutat cu fapta și cu vorba pe medicii regimentului, stând sub ploaia de gloanțe inamice, pansând și îngrijind pe răniți, alături de medici. În ziua de 24 august 1916, când toți căutau să fugă cum puteau peste Dunăre, preotul Florescu sta neclintit la postul său, dând continuu ultimele îngrijiri muribunzilor și răniților, din orice regiment erau, lăsând să plece sub ochii Sfinției Sale pontoanele cu soldați și cu fugari, rămânând în învălmășeala aceea, preferând să fie răsturnat și călcat în picioare, dar să-și facă datoria.

Pe timpul captivității a avut o purtare demnă, căutând să aducă alinare suferințelor ofițerilor prizonieri prin serviciile religioase ce făcea, predicile și povețele nenorociților de prizonieri în Bulgaria.

A suferit cu bărbăție, ca un martir, toate maltratările bulgarilor, a fost lovit, jefuit, amenințat sa fie omorât și înecat, mai ales când i s-au răpit Sfânta Cruce și Evanghelia.

Dânsul le-a suferit toate cu resemnare, dând dovada unui foarte bun creștin și patriot român, dotat cu multă inteligență și cu o vastă cultură generală și profesională”.

(Comandantul Regimentului II Grăniceri, 31 martie 1919)

 

În evenimentele majore ale românilor găsim Biserica întotdeauna alături de popor. Numărăm credincioşii şi preoţii în răscoalele lui Gheorghe Doja (1514) sau Horea, Cloşca şi Crişan (1784), în Revoluţia lui Tudor Vladimirescu (1821), în Revoluţia de la 1848, în mişcarea pentru Unirea Principatelor (1859), în Războiul pentru independenţă (1877) sau în Răscoala de la 1907. Astfel, prezenţa ierarhilor, consilierilor, preoţilor, teologilor şi credincioşilor la evenimentele din anul 1918 vine ca un lucru firesc în împlinirea istoriei.

Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia

 

Consiliul Naţional Român Central din Arad, întrunit la 20 noiembrie, a fixat drept loc al Marii Adunări Naţionale oraşul Alba Iulia şi data de 1 decembrie.

La 1 decembrie 1918, la Alba Iulia, Biserica românească a fost reprezentată de cei 5 episcopi în funcţiune, 4 vicari, 10 delegaţi ai Consistoriilor ortodoxe şi ai Capitlurilor greco-catolice, 129 de protopopi, câte un reprezentant al Institutelor teologice-pedagogice şi câte doi reprezentanţi ai studenţilor de la fiecare Institut teologic, la care s-au adăugat numeroşi preoţi şi învăţători ai şcolilor confesionale, aleşi ca delegaţi oficiali. Pâlcuri de credincioşi, în frunte cu preoţii satelor, purtau pancarte cu inscripţii: „Trăiască România“, „Vrem Unirea“ sau „Unirea cu Ţara Românească“. Manifestările au început cu oficierea Sfintei Liturghii, românii cerând, mai întâi, binecuvântarea lui Dumnezeu pentru a pune bun început idealului lor.

La ora 7, s-a oficiat câte un serviciu religios în ambele biserici, ortodoxă şi unită, după care episcopul Caransebeşului a înălţat spre Dumnezeu o „patetică rugăciune de mulţumire“, care „a stors lacrimi de bucurie din ochii tuturor celor de faţă“. După încheierea rugăciunii, s-a cântat imnul „Deşteaptă-te, române!“, după care au început lucrările celor 1.228 de delegaţi din toate părţile Transilvaniei.

Biroul Adunării Naţionale a ales trei preşedinţi, dintre care doi erau episcopi: Ioan I. Papp al Aradului şi Dimitrie Radu de la Oradea. Al treilea, octogenarul Gheorghe Pop de Băseşti, şi-a încheiat discursul rostit pe Câmpul lui Horea prin cuvintele dreptului Simeon din Sfânta Scriptură:

„Acum slobozeşte, Doamne, pe robul tău, căci ochii lui văzut-au mântuirea. De acum pot muri fericit, căci am văzut marele ideal împlinit“. Principalul raport a fost prezentat de Vasile Goldiş, care a citit apoi istorica Declaraţie de Unire a Transilvaniei cu România. În toate bisericile din Ardeal, clopotele au dat de veste românilor că Unirea era un fapt împlinit, iar preoţii au săvârşit slujbe de Te Deum, în semn de mulţumire.

Episcopul Miron Cristea a amintit, printre altele: „Nu ne putem gândi astăzi la altceva decât la ceea ce au hotărât şi au făcut fraţii din Basarabia şi Bucovina, adică la Unirea cu scumpa noastră România, alipindu-i întreg pământul strămoşesc“. Discursul ierarhului din Caransebeş la Alba Iulia a reprezentat o sinteză minuţios alcătuită din întreaga istorie de frământări, lupte şi aspiraţii ale poporului român. În finalul discursului, Miron Cristea a rostit: ‘Am ferma nădejde că glasul vostru unanim şi prin voi glasul întregii naţiuni se va concentra asupra singurei dorinţe, pe care o pot exprima în trei cuvinte: Până la Tisa! Amin!’.

Discursul de încheiere a Marii Adunări Naţionale a fost rostit de episcopul Ioan I Papp al Aradului: „Ne-am prezentat aici îndeosebi cu scopul şi dorinţa ca, precum antecesorii noştri, vrednici de pomenire episcopi de pe vremuri, au suspinat împreună cu clerul şi poporul credincios sub povara sistemului de împilare a tot ce a fost românesc, acum tot împreună cu clerul şi poporul nostru să prăznuim bucuria zilei în care ne-a răsărit şi nouă soarele dreptăţii, care ne este chezăşia unei vieţi viitoare ca naţiune românească liberă şi unică îndreptăţită a dispune de soarta sa prezentă şi viitoare“.

S-a alcătuit Marele Sfat Naţional, format din 212 membri, între care episcopi, profesori de teologie, protopopi şi preoţi cu atribuţii legislative. În cadrul lucrărilor s-a redactat şi s-a aprobat „cu entuziasm“ actul de unire, când Miron Cristea a luat din nou cuvântul.

A doua zi, deputaţii Marelui Sfat Naţional s-au întrunit în sala tribunalului, sub preşedinţia episcopului Miron Cristea, şi au ales un for executiv cu titlul de Consiliu Dirigent, având sediul la Sibiu, din care făcea parte şi preotul Vasile Lucaciu.

La 14 decembrie, o delegaţie a Marelui Sfat Naţional, în frunte cu episcopul Miron Cristea, s-a deplasat la Bucureşti şi a înmânat regelui Ferdinand I actul Unirii Transilvaniei cu România. Drept urmare, la 24 decembrie, regele Ferdinand promulga decretul de sancţionare a unirii Transilvaniei şi, totodată, a Basarabiei şi Bucovinei cu România.

Marele eveniment de la Alba Iulia a fost preluat de întreaga presă, iar un ziar bănăţean a relatat, pe prima pagină, un articol cu titlul sugestiv: „Am înviat!“.

Ziua Naţională a României

 

În România interbelică, în săvârşirea momentului istoric al Unirii de la 1 decembrie 1918 era recunoscut aportul Bisericii, alături de istorici, oameni de litere şi presă: „Instrucţiunile pastorale ale vlădicilor, sfaturile cronicarilor şi istoricilor, versurile poeţilor, predicile preoţilor, articolele ziariştilor care au făcut din meşteşugul lor un apostolat, au trezit în sufletul poporului conştiinţa naţională“.

Ziua de 1 Decembrie 1918 a fost numită de mitropolitul Antonie Plămădeală „ziua bucuriei româneşti, împlinirea marelui vis, regăsirea tuturor românilor în vechile frontiere ale Daciei şi ale lui Mihai Viteazul, în România Mare, a cărei unitate, independenţă, libertate şi suveranitate se desăvârşise în vremea noastră, într-un avânt fără margini, cu însufleţire, cu dăruire, cu iubire sfântă pentru moştenirea primită şi cu hotărârea de a o lăsa urmaşilor şi mai frumoasă“.

De Ziua Naţională a românilor, citind inscripţia de pe Arcul de Triumf din Bucureşti, continuăm să ne bucurăm că „după secole de suferinţă creştineşte îndurate am ajuns la unitate naţională“.

Marea Unire din 1918 a fost şi rămâne pagina cea mai strălucită a istoriei româneşti. Măreţia ei constă în faptul că desăvârşirea unităţii naţionale nu a fost opera nici unui om politic, a nici unui guvern, a nici unui partid; ea este fapta istorică a întregii naţiuni române, realizată într-un elan izvorât cu putere din adâncul conştiinţei unităţii neamului.

Realizarea unităţii naţionale a românilor într-un singur stat, la sfârşitul primei conflagraţii mondiale, trebuie înţeleasă ca o aspiraţie legitimă şi o urmare firească a evoluţiei conştiinţei de neam şi a statului naţional. Sacrificiile ostaşilor români pentru eliberarea provinciilor asuprite şi pentru întregirea ţării sunt tot expresia conştiinţei unităţii de neam, de credinţă şi de limbă, idealul Unirii afirmându-se intens prin eforturi, jertfe şi eroism pe câmpurile de luptă din Transilvania şi Dobrogea, de pe Valea Jiului şi de pe Argeş, ca şi pe cele de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz.

 „Să cinstim pe făuritorii statului naţional unitar român!“

 

Înfăptuirea statului naţional a permis naţiunii române să-şi pună în valoare energiile şi capacităţile sale creatoare în slujba progresului economic, a dezvoltării ştiinţei, învăţământului şi a culturii. Evoluând în cadrul regimului de democraţie parlamentară, România s-a înscris în anii interbelici pe traiectoria unei vieţi moderne, aducându-şi pe plan internaţional o contribuţie substanţială la opera de pace şi securitate.

Făurirea statului naţional român la 1 Decembrie 1918 a fost benefică şi pe plan spiritual, atrăgând după sine organizarea unitară a structurilor bisericeşti din toate provinciile româneşti, sub conducerea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. În acelaşi timp, ea a creat şi premisele ridicării Bisericii Ortodoxe Române, autocefale din anul 1885, la rangul de Patriarhie, în anul 1925.

Evocând astăzi, din perspectiva celor nouă decenii, Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, omagiul şi recunoştinţa noastră se îndreaptă către poporul întreg, cum spunea Nicolae Iorga, „de oriunde (pretutindeni) şi din toate veacurile, martir şi erou“.

Rolul pe care l-a avut Biserica Ortodoxă Română în actul Unirii de la 1 decembrie 1918 a fost unul substanţial. Prin slujitorii de la altare, aceasta a indus şi a păstrat mereu în inima românilor ideea de unitate naţională şi de credinţă. De asemenea, există o strânsă legătură între Sărbătoarea Sfântului Apostol Andrei, Ocrotitorul României, ca sărbătoare religioasă, și Ziua Națională a României sărbătorită la data de 1 decembrie a fiecărui an.

.

 

 

Bibliografie: Gheorghe Nicolescu, Gheorghe Dobrescu, Andrei Nicolescu, „Preoți în luptă pentru făurirea României Mari, 1916 – 1919”; Ionuţ Hens, „Clerul român în timpul Primului Război Mondial”; conf. dr. Aurel Pentelescu, conf. univ. dr. Gavriil Preda, „Jertfa preoţilor mobilizaţi în Războiul pentru întregirea neamului (1916–1919)”.